Thursday 20 February 2014

Învățământul, această durere în suflet, dar și în dos

Într-o vreme, în care România abia se trezea din hibernarea comunistă, am fost şi eu învăţătoare. Atunci am ales cu drag drumul străbătut de părinţii mei, bunicul, ba chiar şi sora mea cu doar câţiva ani înainte. Eram tare mândră să calc pe urmele lor, dar, mai ales, eram bucuroasă şi nerăbdătoare să le dăruiesc copiilor tot ceea ce acumulasem până atunci: cunoştinţe, abilităţi, pasiune pentru carte, pentru viaţă, pentru frumos.

Nu voi uita niciodată emoţia trăită în prima zi de şcoală, când o simplă listă de nume s-a transformat într-o mână de suflete gingaşe. Curiozitatea și bucuria de a-i descoperi pe fiecare în parte erau atât de mari încât abia îmi mai puteam ține picioarele pe pământ. Erau micuţi și ușor speriaţi, dar totuşi conştienţi că avea loc o mare schimbare în viaţa lor. Părinţii, însă, erau și mai speriaţi. Copiii lor împliniseră vârsta de şcoală, aveau uniforme, ghiozdănele şi veniseră cu ei să pășească într-un alt necunoscut, chiar de acolo, din curtea şcolii. Căutau cu privirea să descopere cine le va fi dascăl copiilor.

Ne-am găsit atunci. Şoc total! S-au speriat, dar, slavă Cerului, nu toţi. Eram prea tânără în ochii lor. Anii de practică și sutele de ore petrecute în clasele în care preda mama mea m-au ajutat atunci să le câștig încrederea și să depăşim momentul. Curând, copiii aveau să se apropie de mine şi să formăm un altfel de familie.

Am petrecut 4 ani frumoşi împreună. Erau ca şi copiii mei, aşa dragi îmi erau. Încă îmi mai sunt. Am râs şi am plâns cu ei, am fost serioşi, am și fost neserioși, ne-am jucat, am crescut, am învaţat, am visat. Acum sunt mari, unii dintre ei devenind părinţi. Pe câţiva i-am regăsit recent pe Facebook și ne-am bucurat tare mult. Are și rețeaua părțile ei frumoase.

Meseria de dascăl a fost și este una dintre cele mai frumoase. Cu toţii le datorăm învăţătorilor și profesorilor noştri ceea ce suntem astăzi, fie că e de bine sau de rău. Mă doare, însă, că respectul pentru această meserie s-a pierdut. De ce? E o întrebare care mă framântă încă din vremea când eram în sistem. Dascălii și-au pierdut respectul şi identitatea. Ceea ce nu a reuşit regimul comunist, a reuşit regimul „posterior”. Nu ştiu dacă din prostie sau cu bună ştiinţă. Cert este că le-a ieşit. Cultura a devenit un lucru desuet sau un paravan pentru mojici, ca să intre în „lumea bună”, inteligenţa nu prea se caută, deoarece jenează sistemele și devine incomodă. Bunul simţ nu mai primește nici o şansă, iar cine-l mai are, îl ţine ascuns şi-l scoate doar în condiţii de siguranţă.

Credinţă? Patriotism? Principii? Rarități! Ce să faci cu ele, de vreme ce nu mai sunt parte din regulile jocului?

M-am retras. Am renunţat la postul meu de învăţătoare, pentru care luptasem să fiu titulară, deoarece sistemul dădea semne de boalâ încă de atunci. Niciodată nu ştiam dacă urma să ne luăm salariile la timp. Nu mai spun că nu ajungeam să leg vreun bănuţ din salariul anterior cu cel primit la zi. Oricum i-ai fi numărat, erau mult prea puţini. Nevoia mea și neputința sistemului m-a împins către un al doilea serviciu, chiar dacă mergeam zilnic la facultate. Am găsit ceva „part time”. Aceasta a fost soluţia mea. Eram tânără şi plină de viaţă, puteam să țin ritmul, dar nu pe termen lung. Curând aveam să aflu că al doilea serviciu îmi aducea mai mulți bani și mai multă siguranță. Nu am avut ce face. Mi-am dus copiii în clasa a 5-a si nu am mai luat o altă serie.

M-am despărţit de ei cu o durere dublată de ideea că renunţam la meseria pe care mi-o alesesem cu atâta drag cu ani în urmă. Vedeam deja în jurul meu primele semne de urâţenie umană. Prea multele neajunsuri şi dispreţul faţă de dascăli începeau să dea roade și să facă victime.

M-am întrebat atunci ce se va întâmpla cu viitoarele generații de copii care vor trece prin clasele acelor dascăli ce nu-și mai găseau propriile bucurii în viață. Frica, ura și invidia erau sentimentele care începeau să le fie companioane mai tot timpul. Puțini dintre au reușit să-și păstreze ținuta morală, demnă de un cadru didactic, numai Bunul Dumnezeu și ei înșiși știind cu ce preț.

Au trecut anii, iar răspunsul la întrebarea mea a venit odată cu știrile din mass-media care anunțau procente foarte mici de promovabilitate la evaluările naționale. Au apărut și suspiciunile asupra elevilor care au copiat, anchetele și toată mizeria ulterioară. Priveam cu dezgust și teamă la copiii care, teoretic, vor avea grijă de generațiile noastre când vom atinge vârsta pensionării. Ce vină au bieții copii că au primit modele gata alterate. Dar, oare noi, purtăm vreo vină?

Am urmărit recent și scandalul iscat în jurul „învăţătoarei” de la o şcoală din centrul Bucureştiului. Am pus ghilimele pentru că ea nu mai merită acest apelativ. Mă refer la tovarășa care avea directive clare pentru părinți cu privire la cadourile de Crăciun. A fost urât. Reacțiile presei au fost virulente. Toată lumea s-a arătat șocată, dar, vai, câtă naivitate!

Gogoașa aceasta crește de ani buni și am convingerea că dacă nu se schimbă nimic în politica privitoare la învățământ, ce ați văzut până acum, a fost doar o bula de aer din aluatul pus la dospit. Mi-e teamă că atunci când se va sparge gogoașa va fi atât de târziu încât nici nu vom ști în ce ne-am înecat.

Meseria de dascăl cere sacrificii pe care nu le vei cunoaște decât dacă ai fost în pielea unuia. Pe lângă acest lucru, să fii mereu prost remunerat, marginalizat și umilit de niște analfabeți e destul de greu de suportat și lasă urme din ce în ce mai adânci. Apoi, tu, cel din afara sistemului, fără să știi, îți trimiți copilul la școală pe mâna unui om care poartă cicatrici atât de adânci, încât nici el nu mai știe de ele. Și poate te întrebi de ce se plânge odorul tău și spune că nu-i place cartea. Dar ai și tu greutățile tale și n-ai prea mult timp să te gândești la adevăratele cauze.

Aveam o mică speranță că o voce din mass-media, provocată de scandalul cu tovarășa, va duce subiectul până capăt și va căuta mizeria care stă atât de bine ascunsă sub preșul ipocriziei. A fost doar un balon de săpun. Toată lumea a trăit satisfacția că învățătoarea respectivă a fost dată afară. Dacă ați ști câte mai sunt ca ea și câți copii sunt traumatizți de ele...

Pe de altă parte, nu mă pot să nu mă întreb de ce nu se face atâta tevatură când mergem la un control medical și vârâm plicul cu bani într-un buzunar de halat alb care stă crăcănat de atâtea colecte. Pentru că fizicul te doare și ești disperat? Pentru că prostia nu doare și atunci nu e nevoie să intervenim într-un sistem de învățământ bolnav? Nu cred că e cazul să amintesc care mai sunt locurile în care, dacă te duci cu mâna goală, pleci cu mâna pregătită pentru făcut lucru manual, ca să mă exprim elegant. Tăcerea e sfântă, nu?

În final doresc să aduc respectele mele puținilor dascăli foarte bine pregătiți și dedicați meseriei, care au rămas în învățământ și modelează cu drag mințile și sufletele elevilor care le calcă pragul. Am avut și eu parte de câțiva și le mulțumesc. Mi-aș dori ca și copiii voștri să aibă asemenea modele de urmat în viață, dar au rămas prea puțini și nu știu pentru cât timp.

Cea mai mare dovadă de egoism mi se pare să ajungi într-o funcție prin minister sau între aleșii poporului și să uiți că cineva, odată, te-a învățat să scrii, iar acel cineva o duce greu de atâta amar de timp în timp ce tu ai ca singură grijă să-ți fie doar ție bine. Adu-ți aminte: „A mare de mână, a mic de mână”. Apoi b, c...

Tu când te-ai gândit ultima oară la vreunul dintre dascălii tăi?

Fotografia a fost luată de aici.


No comments:

Post a Comment